De ce o lecție despre dezamăgiri? Pentru că nu le poți evita și e de mare ajutor să știi cum să le faci față.
Ieri m-a găsit Katie cu ochii plânși și m-a întrebat: “Mami, a fost cineva rău cu tine?” Nu i-am răspuns, doar am zâmbit - un zâmbet ușor amar dar care i-a dat de înțeles că mami nu poate vorbi. Nu acum.
Din nefericire nici nu era un moment în care să stau cu mine să mă vindec pentru că aveau nevoie de mine copiii. Era ora cinei și, deși mi-am permis să fiu tristă în fața lor (fără să le dau niciun detaliu), nu puteam fi absentă.
Așa că am făcut eforturi extraordinare să mă conectez (superficial ce e drept, că atât am putut) și ne-am retras imediat după cină la o seară de activități mindless cum le zic eu (adică TV).
Am ales să mă duc devreme la culcare, după ce mi-am făcut exercițiile fizice (revin imediat cu asta), iar azi am decis să scriu despre experiența mea. Scriitura mi-e cel mai de folos mie, însă o las aici că poate mai ajută pe cineva.
Am mai scris în trecut despre reziliență dar mai mult din perspectiva unei situații dureroase, chiar traumatice. Astăzi am vrut să revin cu niște lecții post dezamăgire, inspirate din introspecția mea și un podcast al lui Brandon Burchard.
Haideți să răspund întâi la întrebarea de ce eram dezamăgită? Din cauza unei așteptări neîmplinite. Sună familiar? Cu toții le avem, aproape zilnic.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să reduc mult interacțiunea cu oamenii. Cum zilnic interacționez cu mulți oameni, azi am ales să nu o fac pentru că nu am vrut să transmit starea mea.
Mi-am permis să-mi iau timp pentru mine ca să-mi trag învățăturile. Mereu mi-am dorit să fiu învățabilă (tocmai pentru că mă iubesc suficient să știu că, dacă nu sunt, îmi voi ciungi umblarea și nu vreau asta). Prefer să fiu un student al situațiilor grele prin care trec și în rândurile ce urmează vă împărtășesc ce am învățat eu din asta.
Am învățat (cu greu) că nu e ok să poposesc prea mult pe situația în sine, pentru că am talentul de a face din țânțar armăsar. Lucrez încă la asta. Nu mi-a ieșit prea bine azi. Rumegă prea mult cele întâmplate și te vei găsi într-un labirint de gânduri, minciuni și exagerări prăpăstioase.
Am învățat că este important a fi gardian al monologului intern! Vă spuneam într-un alt blog că atunci când oamenii rănesc, asta spune ceva despre ei, nu despre noi. Tindem să uităm asta când ne simțim vulnerabili sau neîndreptățiți. Am uitat și eu preț de câteva clipe - suficient cât să mă auto schilodesc emoțional. Am tras singură concluzii care, mai târziu, după clarificare, s-au dovedit a nu fi adevărate. Nu lua decizii finale în zilele grele. Procesează cu un jurnal în față, cu un prieten bun, dar nu te grăbi să tragi concluzii și să pui etichete contextului, altora sau ție.
Graba asta te-ar putea costa relații. Pe mine aproape m-a costat una prețioasă.
Apropo de exagerări prăpăstioase și minciuni pe care ți le spui, eu am avut tendința să mă autopedepsesc. O prietenă buna “m-a simțit” însă și m-a încurajat. Nu caut de obicei astfel de “consolări”, dar mi-a prins bine. Am ridicat nițel capul și mi-am adus aminte că oamenii răniți rănesc. Am reușit astfel să privesc cu compasiune spre acea situație și să mă scot din poziția de victimă.
Ca și lecție, ajută să vorbiți despre cele întâmplate cu un prieten bun care știe să nu vă dea lecții pe moment sau să vă aplaude, ci doar să vă țină de mână în timp ce trageți pe nas mucii de la plâns. Suferința e mult mai aprigă în singurătate. Dar atenție, astfel de relații se cultivă în timp. Fii acel umăr pentru câțiva, puțini. Construiește-ți propria comunitate de “besties”.
Lecția cea mai importantă: în astfel de momente dificile avem tendința să ne plângem de milă și să renunțăm la lucrurile care ne fac bine și care ne pot pune pe linia de plutire mai repede. Așa că păstrează-ți angajamentele făcute față de tine: sport, fără zahăr, o întâlnire cu prietenii, etc. Vă ziceam că în seara aceea aveam prea puțină energie și voiam să mă pun în pat și să ”zac”. Mi-am adus aminte că pentru a grăbi vindecarea e nevoie să fac ceea ce făceam în mod normal într-o astfel de zi. Mi-am făcut exercițiile fizice și m-am culcat mai repede ca de obicei ca să pot începe în forță ziua următoare. În plus, știam că în acest fel mă protejam de mintea mea, care continua să creeze scenarii de pe urma cărora nu aveam decât de pierdut.
“When one thing falls, stick with diligence and discipline to what is certain.” (Când lucrurile o iau razna, ține cu dinții de ceea ce e sigur.) - Brandon Burchard
După ce furtuna a trecut am putut să mă uit obiectiv la experiență și să decid ce depinde de mine să schimb și ce așteptări să ajustez. Fără nicio etichetă universală de “Eu niciodată” sau “Oamenii mereu sunt…”! M-a ajutat mult că am putut discuta cu persoana în cauză și să aflu că ceea ce ce creasem ca și “poveste” în mintea mea nu era defel ceea ce ea intenționase. A greșit și m-a durut. Dar durerea a fost amplificată de povestea din mintea mea. Persoana în cauză a rămas, ca urmare a discuției noastre, cu propriile ei lecții. Rolul meu nu a fost (în conversație) să-i dau eu lecții, ci să-i spun cum m-am simțit și ce învățăminte am tras eu.
Când pornești de la premiza ca reacțiile celor din jur sunt legate de povestea lor, nu de a ta, când oferi prezumția nevinovăției, când ierți și decizi să nu te iei mereu în serios, când accepți că vindecarea are “timpul ei”, te vei scuti de multe dureri. Probabil îmi va lua mult timp să interiorizez această lecție, dar sigur a fost una bună.
Apropo, persoana în cauza nici nu știa de “așteptarea” mea. Pesemne nu am comunicat suficient de clar ce voiam. Asta e o altă lecție! Nimeni nu-mi poate citi gândurile sau înțelege contextul, mai ales dacă sunt la distanță (e valabil pentru mulți dintre noi în contextul actual).
PS: Mi-a luat câteva zile să scriu acest blog. Azi sunt fericită și împăcată și sper, tare sper, că învățăturile trase mă vor însoți data viitoare când voi trăi o dezamăgire. Pentru că știu că vor urma și altele.
Voi cum treceți peste dezamăgiri?
Cu forțe reînnoite,
Carmen