M-am trezit de dimineață cu un mesaj de la o prietenă din liceu. M-am bucurat mult să o regăsesc și dintr-una într-alta am ajuns, firește, la copii. Îmi povestea o neputință a fiului ei și auzeam VINĂ în vocea și mesajul ei, dar și o dorință enormă de a face lucrurile să fie bine pentru el. În timp ce dorința asta e naturală, îmi aduc aminte cât m-a eliberat pe mine un principiu pe care l-am învățat acum câțiva ani de zile și anume că Dumnezeu e interesat de copiii mei și îi va îngriji și independent de mine. Că ei, copiii, au propria lor voință și vor face alegeri (uneori proaste) care vor avea consecințe pentru care eu nu mă voi învinovăți și de care nu ar trebui mereu să-i protejez. Da, am scris bine.
Uneori ne imaginăm că, doar pentru că avem câțiva ani în plus față de ei, suntem absolviți de greșeli și trebuie să știm mereu ce și cum să facem. E o lecție tare proastă pe care, din păcate, o transmitem mai departe. Desigur că suntem mai înțelepți iar dacă nu trecem prin viață cu ochii închiși, suntem și mai învățați și putem să evităm anumite capcane și greșeli. Dar nu te amăgi! Asumă-ți că ești imperfectă și că greșelile zilnice sunt aproape un musai.
Iubesc următorul citat al lui Thomas Watson (CEO IBM): “The way to succeed is to double your failure rate.” (Dacă vrei să reușești, dublează-ți rata eșecului.)
Azi vom vorbi despre IERTARE!
A trăi ca un om IERTAT și IERTĂTOR înseamnă a trăi LIBER. Dar asta presupune să înveți câteva lecții dure și să-ți dorești a te elibera (pe tine și pe alții).
Cea mai mare lecție despre iertare am învățat-o de la Dumnezeu, dar despre asta voi vorbi într-un alt articol.
Îmi aduc aminte că unul dintre momentele cu cel mai mare impact în viața mea a fost tocmai unul în care am decis să iert, ca să mă pot duce mai departe liberă. Să nu mai dau socoteală pentru toate greșelile vechi, pentru că aveam altele noi de făcut, noi lucruri de creat și învățat. Să nu-i mai țin pe alții în strânsoarea neiertării, pentru că le dădeam control și putere asupra vieții și reacțiilor mele.
A fost un moment nu tocmai “pretty”, cu ochi umflați de plâns, muci și horcăieli și “norocul” meu a fost să fie și cu spectatori (activi). Am iertat persoanele care mi-au furat din viață fie curajul de a fi cine sunt, fie avântul, toate persoanele care mi-au venit în minte ca punând un NOR de amărăciune peste anii copilăriei și tinereții mele. Am iertat nominal și specific, dar am iertat de asemenea și categorii de oameni. M-am iertat pe mine că am acceptat abuzul sau alte forme de manipulare, uneori fără să spun nimic. M-am iertat pe mine și pentru ce am conștientizat că am greșit și eu altora. A fost un moment extrem de greu, însă m-a învățat despre iertare. Și a fost doar începutul.
Iertarea nu e ceva ce simți neapărat pe loc și nici un proces, cum zic unii. IERTAREA E O ALEGERE. O faci ca și hotărâre, ca o promisiune că nu vei mai lăsa acel lucru (cel iertat) să fie luat la socoteală împotriva ta sau a altcuiva (oricine e recipientul iertării). E ca un “clean slate” cum zice americanul. :)
Iertarea nu înseamnă că amintirea ofensei nu îți va mai provoca dureri un timp - vindecarea ESTE un proces.
Iertarea nu înseamnă că nu vei stabili (dacă esta cazul) limite în interacțiunea cu cei ce ți-au greșit ca să te protejezi. Însă atenție să nu acționezi timpuriu sau excesiv aici, mai ales dacă ofensa adusă ție nu e un tipar în purtarea celeilalte persoane.
Atenție de asemenea la a nu ne lăsa NOI înșine prea ușor ofensați. Cred că a fi ușor ofensat e mândrie și nu ne ajută deloc în relații. Cum verifici asta? Poți întreba câțiva prieteni în care ai încredere sau poți să te observi singur: dacă într-un grup de prieteni tu te simți adesea cel rănit ori simți că toți sunt împotriva ta, acestea s-ar putea să fie niște indicii. Corectează asta! Îmi vei mulțumi mai târziu.
Începe prin a schimba narațiunea din căpșorul tău. Nu, cutărică nu a vrut să zică altceva decât ceea ce a spus. Nu mai atașa alte înțelesuri (interpretate prin filtrele tale) la ceea ce a zis unul sau altul. Mai bine pune întrebări de clarificare sau râde una bună. Da, fă puțin mișto de tine (nu în exces, dar fă-o câteodată). Nu, n-are ceva cu tine! Poate are o zi grea! E despre el/ea, nu despre tine! Nu, nu vei fi în grațiile tuturor. Surpriză! Vor fi chiar oameni care nu te vor plăcea și nu vor fi de acord cu credințele/ideile tale. Din nou, e despre ei!
Multe belele își au rădăcina în neiertare. Dacă nu ai citit blogul meu despre #vină, iată-l aici: https://carmenbusch.com/blog-60-lasă-vină-mămico
Însă aș mai adăuga câte ceva, din cele simțite și trăite de mine.
Consecințele neiertării:
1. Amărăciune, o inima grea, închistată. Nu uita că dacă ascunzi acolo adânc neiertare, ascunzi și lucrurile bune ce izvorăsc dintr-o inimă deschisă. Din nefericire, această suprimare nu e selectivă. Și te vei transforma: vei trăi fie anesteziat, din teamă de expunere sau dimpotrivă, vei deveni o persoană închisă, poate chiar iritabilă, cu probleme de mânie și reacții exagerate.
2. Afectarea sănătății fizice. Când lăsăm vina, vinovăția sau neiertarea să ne copleșească, acest lucru se va reflecta și în starea noastră de bine. Iertarea, prin contrast, are efecte benefice asupra cordului și tensiunii arteriale, nivelului de colesterol, sistemului imunitar, poate ajuta la atenuarea durerii fizice, depresiei, anxietătii, stresului și angoaselor.
Link aici de la John Hopkins: https://www.hopkinsmedicine.org/health/wellness-and-prevention/forgiveness-your-health-depends-on-it
Link aici de la clinică Mayo: https://www.mayoclinic.org/healthy-lifestyle/adult-health/în-depth/forgiveness/art-20047692
3. Unul dintre efectele cele mai devastatoare: neiertarea îți va afecta relațiile (cu Dumnezeu, cu tine însăți/însuți și cu cei dragi). Vei trăi cu suspiciunea că vei fi victimizat iar sau poate vei “pedepsi” - instinctiv sau pentru a te proteja persoane nevinovate din viața ta.
4. Neiertarea îți va controla calitatea vieții. Îmi place o vorbă deși nu știu de unde vine: “Te iert pentru că îmi face bine.” Poate că cealaltă persoană nu “merită” iertarea. Doar înțelege că NU este despre ei, nu e despre a trece neobservat peste ceea ce s-a întâmplat, sau a-i absolvi de vină. Este vorba despre ați regăsi liniștea. E vorba despre a le tăia accesul la reacțiile și trăirile tale.
A ierta poate include și mărturisirea iertării (a face conștientă cealaltă persoană legat de ce/cum ți-a greșit). Dacă e ceva ce a făcut inconștient și nu e un tipar, sugerez să nu comunici, ci să ierți în tăcere. Dacă însă este vorba despre un obicei ce se repetă și te afectează, atunci te sfătuiesc să ai o discuție cu persoana respectivă (dacă poți comunica aceste lucruri în dragoste).
De dragul tău, învață să-ți ceri iertare și să ierți. “Îmi pare rău” nu e suficient din experiența mea. Spune: “Te rog să mă ierți pentru…” sau “Te iert pentru…”. Fii specific/ă. Ce este pus în lumină nu mai are putere asupra ta în întuneric, ține minte asta. Pentru anumite conversații e bine să te asiguri că ai un cadru potrivit. O astfel de discuție trebuie planificată și trebuie să te pregătești pentru ea, însă poate fi extrem de benefică.
Și mai ales învață să TE IERȚI. Eu consider incapacitatea de a ne ierta pe noi înșine MÂNDRIE (știu, știu!). E ca și cum ai crede că tu ești incapabilă de a greși. Think again! Suntem mașini de făcut greșeli. :))) De ce te surprinde când o faci? Nu, nu sunt promotor al perpetuării unor obiceiuri proaste și tipare comportamentale distructive, dimpotrivă! Însă nu am găsit niciodată utile condamnarea și autocondamnarea.
Iertarea e PUTERNICĂ. Înțelege că toți suntem supuși greșelii, cu toții avem o istorie care ne ține uneori încătușați și poate “răi”! Suntem un MESS, dar unul frumos. A ierta și a te ierta împuternicește.
Eu a trebuit să mă împac (și chiar povesteam cu un prieten de curând, cerându-i iertare - vezi mai jos) cu bărbații care mi-au transmis de-a lungul timpului că “sunt frumoasă și deșteaptă... dacă mai eram și bărbat...”. :))) Sau “ai un mesaj bun, dar nu ești bărbat.” Da! Am auzit-o de multe ori, în diferite variante. Am fost pusă de multe ori în ipostaza de a-mi cere scuze că sunt femeie. Vă iert pentru că îmi face bine.
Și la rându-mi îmi cer iertare acelor bărbați cărora le-am răspuns/le voi răspunde ca și cum ar face parte din categoria de mai sus dar nu sunt. Și eu sunt “în șantier”, de ceva vreme. E din ce în ce mai ușor însă.
Ca mămică îmi cer iertare în fiecare zi de la copiii mei. Le greșesc zilnic, dar nu mă surprinde asta. O tratăm ca pe un oopsie și mergem mai departe.
Același lucru e valabil în căsnicia mea și în relația cu oamenii cu care lucrez.
În fiecare zi încerc să fiu o versiune mai bună a mea, dar nu voi termina până la ultima suflare. Cât timp sunt aici voi greși, voi ierta și-mi voi cere iertare.
Tu ce alegi?