În ultima vreme am avut multe discuții despre copii cu prieteni care mă tot întreabă una alta. Încercând să fiu o prietenă bună sau un mentor bun, după caz, mi-am dat seama că trebuie să lucrez la abilitatea de a “începe cu începutul”. De exemplu: când am decis prima oară că “X” lucru va fi o valoare pentru noi ca familie, ori o nevoie mare, ori ceva cu care o să ne tot întâlnim și ar fi de folos să învățăm să facem acel lucru bine de la început? Care au fost lucrurile pe care le-am făcut instinctiv și care sunt cele pe care le-am învățat din exemplele altora, din cărți sau din greșeli?
Meditând la toate acestea am realizat că cele mai multe lucruri pe care le-am făcut bine cu copiii mei (îmi dau seama de asta în funcție de rezultate) sunt acelea cu care am fost intenționată.
Astăzi am fost la școală cu Melanie pentru o ședință de inițiere într-ale liceului. A fost o ședința unu-la-unu cu un consilier și dincolo de rezultatele ei academice (extraordinare de altfel), ce mi-a făcut inima să tresalte de bucurie a fost comentariul ei: “Melanie a fost singura studentă care a intrat în cameră cu încredere, a dat mâna ferm cu mine, a zâmbit și a zis: ‘Bună, eu sunt Melanie Busch.’” Am zâmbit, știind care e cartea de pe noptiera ei acum: “How to win friends and influence people” de Dale Carnegie.
V-am mai spus și în alte blog-uri că atunci când am hotărât să devin mămică m-am simțit pentru prima oară “fără control”. Exemplele pe care le vedeam zilnic în jurul mai degrabă mă descurajau în hotărârea de a deveni mămică. Vedeam fie copii excesiv de răsfățați cu părinți super permisivi, extrem de obosiți și resemnați, fie copii super restrictionati și “puși la locul lor” de părinți foarte autoritari. Nu mă înțelegeți greșit, nu afirm aici că toți copiii sunt așa. E foarte posibil să fi avut eu ochi mai ales pentru extreme, al meu creier fiind pe auto-pilot și formatat să vadă aceste experiențe negative.
Mărturisesc că eram confuză și în sinea mea îmi doream ca lucrurile să fie altfel pentru noi. Voiam să pot să îmi păstrez zâmbetul pe buze, să fiu recunoscătoare, încurajatoare, odihnită (ȘTIU :) ) și în continuare investită în ceea ce îmi făcea MIE (sufletului meu) bine. Vă mărturisesc că am reușit. Cel mai mare compliment pe care l-am primit vreodată ca mămică a fost: “Ești cea mai relaxată mămică pe care am cunoscut-o vreodată”.
Am hotărât împreună cu soțul meu care provenea dintr-o familie mai mare decât a mea (5 frați și surori) că noi vom decide cum ne dorim să arate familia noastră.
1. Am început cu a hotărî ce este important pentru familia noastră (VALORI) și apoi am comunicat asta cu consecvență și copiilor când au apărut, cu așteptarea că ei vor auzi și vor îmbrățișa cu responsabilitate cultura familiei noastre.
Prea mulți părinți încep cu “ai mei niciodată nu vor…” sau “tu trăiești într-o lume a viselor, i-ai văzut pe ai mei?” Ei bine, deși vorbesc mult din cărți, vorbesc și mai mult din experiența celor 4 copii ai mei - extrem de diferiți și cu personalități tari ca piatra și iuți ca săgeata! ;)
Când am hotărât să am copii am decis să nu iau de bun ceea ce știam despre mămicit. Nu că nu aș fi învățat nimic bun de la mama, nu asta zic, ci spun că am hotărât să trec totul prin sita valorilor și trăirilor mele. Afirmații gen “așa facem de când bunica” sau “așa e la noi” sau “așa sunt școlile în România” nu m-au impresionat niciodată pentru că următorul meu gând a fost: ”Ok și cum îmi folosește mie asta?”
Așadar, am periat tot ce credeam că știu și m-am pus pe gândit, citit, observat și întrebat. Gânditul e cel mai important. Să îi învăț (și) pe copii să GÂNDEASCĂ și să IA DECIZII e misiunea mea ca mămică.
Aici vreau să vorbesc puțin despre ceea ce eu numesc “teaching moments”. Sunt extrem de importante și merită a fi băgate în seamă. Atenție! Ele nu sunt prilejuri de predici lungi și irelevante, ci un prilej de conectare autentică în contextul unui eveniment recent din care putem să tragem împreună o învățătură. Învață să asculți nu pentru a oferi un răspuns, ci pentru a înțelege și a te conecta. Pune întrebări care să-i ajute pe ei să aibă “A-ha-uri” și să tragă concluzii inteligente care vor duce la decizii asumate pentru care vor fi motivați să lupte.
De exemplu, o regulă de bun simț, indiferent de cum gândești vis-à-vis de parametrii de purtare, este să nu rănești niciodată: pe tine însuți, pe altcineva sau mediul înconjurător. De aici se pot trage mai toate lecțiile bune, nu?
De asemenea respectul față de o persoană adultă, mai ales una responsabilă de starea lor de bine: bona, bunica, educatoarea, învățătorii. Asta se învață acasă, să știți!
Sfidarea este un mare NU la noi acasă (a nu se confunda cu a avea propria lor părere). Sfidarea este când alegi să faci ceva greșit când știi deja ori deja ți s-a spus că nu e ok. Mă aștept ca în primii ani de viață, când pun bazele educației, copiii să-mi ia cuvântul în serios pentru că îi va feri de multe pățanii mai târziu.
Minciuna la noi a avut mereu consecințe pentru că a spune adevărul e una din valorile noastre.
Și cam atât! NU RĂNI, NU SFIDA și NU MINȚI au fost cele trei NU-uri pe care am clădit bazele educării lor.
What you focus on, you amplify - validați lucrurile bune mai mult decât să atrageți atenția asupra celor rele.
Un alt lucru important pentru mine a fost să-i ajut să se simtă bine independent de mine. Deși am apreciat timpul de calitate petrecut împreună și mi-am făcut timp pentru sute și sute de pagini colorate, cărți citite, puzzle-uri, etc., nu am fost niciodată DISTRACȚIA LOR. Nici acum nu sunt. Copiii mei nu au așteptarea ca atunci când intră pe ușă eu să las tot ce fac pentru a fi la cheremul lor. Avem limite când vine vorba de timpul fiecăruia - știu când să se aștepte ca mama să fie cu ei pentru că lucrurile sunt clar comunicate. Avem și un borcan pentru plictiseală. :) Acesta e un borcănaș cu bilețele pe care mami a scris activități pentru momentele de plictiseală: fă un puzzle, du-te și aleargă prin vecini, scrie un card de apreciere unui vecin, fă prăjituri, etc.
Când le comunicăm ceva copiilor când erau mici, eram foarte clară în exprimare.
“Fii cuminte” nu înseamnă mare lucru. E diferit când spui: “Mă aștept când mergem în vizită la Ioana să împarți jucăriile, să saluți când intri, să privești în ochi persoanele când faci asta, să stai frumos la masă până toți terminăm de păpat și dacă ai nevoie de mami și tati când suntem într-o conversație să îți aduci aminte modul politicos de a ne atrage atenția”. APOI, foarte foarte important: “Melanie, îmi spui și tu ce ai reținut că se așteaptă de la tine?”, dar nu pe ton condescendent ci extrem de respectuos și cu așteptarea că sunt inteligenți și au auzit/înțeles. După ce îți repetă, validează-i și mulțumește-le în avans pentru un comportament frumos. Poți adaugă că, dacă totul merge bine, mai putem plănui astfel de ieșiri. Altfel, vom fi nevoiți să refuzăm invitațiile până când te vei comporta așa cum ne dorim amândouă (nu o fac să se simtă prost, ci îi spun că nu vreau să o expun la eșec, de dragul ei.)
Un alt exemplu - și promit să vin cu detalii referitor la tot ce am scris aici - e modul în care comunic în situațiile stresante. Când copiii mei se ceartă le spun clar că acest comportament nu e acceptabil (oh, credeți-mă, asta nu e “a one time deal“ - a trebuit să despart multe încăierări). De asemenea le arăt cât de tare ne storc de energie aceste momente pe care le-am putea folosi făcând ceva frumos împreună. Îi las să-mi vadă frustrarea, oboseala, fără să las din mână puterea pe care o am și e a mea (EI NU AU PUTEREA de a-mi “strica” mie ziua, ori de a mă enerva - atenție, abia așteaptă să audă asta). Lasă-i să te vadă afectat dar încă în control.
Responsabilizarea: dacă eu sunt tot timpul responsabilă să le aduc aminte totul, să-i distrez, să mă asigur că și-au făcut temele, etc., atunci ei cum învață?
De asemenea le permit să se plictisească. În timp ce scriu acest blog fiică-mea de 7 ani îmi spune că se plictisește. Am zis NU deja de câteva ori la folosirea tehnologiei pentru “a ține de urât”. A refuzat propunerea fratelui ei de a se juca afară baschet așa că i-am zis că îmi pare rău că e plictisită dar că e alegerea ei. S-a întins pe jos frustrată încercând să mă impresioneze. Am zâmbit, i-am zis că trebuie să termin blogul și că mi-ar părea tare rău dacă ea ar face o alegere din frustrare sau mânie. Trei minute mai târziu a zis: “Ok! Îmi dai tabla ta albă de scris?” Și de atunci se joacă de-a școala și e fericită inventând probleme de matematică și desenând. Fiu-meo plictisit și el de aruncat mingi singur, cântă la ukalele iar Julia (12 ani) scrie un cântec cu chitara în mână. Totul din pliciseală! LĂSAȚI-I pe copii să se plictisească.
2. Modelele sau imitarea lucrurilor bune: o unealtă extraordinară, accesibilă tuturor.
Primul lucru pe care l-am observat la o familie, cu 4 copii atunci (ulterior au devenit 5) a fost modul în care copiii lor stăteau în liniște într-un cadru public unde se impunea asta. Apoi m-a impresionat modul respectuos în care ne dădeau spațiu nouă și părinților lor pentru mentorat când îi vizitam la cină (oh da, ne-au devenit “părinți spirituali” sau nași - eu așa îmi aleg oamenii: tre’ să fie mai deștepți decât mine ca să am de unde învăța (nu conform tradițiilor)! :)
I-am observat și am văzut fermitatea și claritatea cu care comunicau așteptările lor copiilor fără să se simtă în niciun fel că își retrag iubirea în astfel de momente. Mi-a plăcut enorm cum se scuzau din întâlnirea cu noi dacă copiii lor aveau nevoie de ei dar și modul în care copiii lor semnalau acest lucru (a devenit un skill pe care l-am dat mai departe alor noștri). Această familie dragă nouă locuia în Budapesta și în momente de criză ne suiam în mașină și mergeam să ne sfătuim cu ei.
Ulterior am vizitat o familie din Statele Unite la care am apreciat enorm modul în care copii lor adolescenți se raportau la ei. Văzusem și alte familii și contrastul era izbitor. Familia asta arăta cum îmi doream eu să fie a mea mai târziu. Le-am pus și lor întrebări și am învățat că au pornit de la început cu așteptarea că ei vor avea o relație bună cu adolescenții lor și că le vor comunica asta devreme. Și-au setat acest lucru ca și obiectiv împreună cu copiii lor și în momentele de criză se reîntorceau la acel moment. Și noi facem asta cu mare succes. Când Meli care are 14 ani vrea să-și imite colegii de la școală, îi aduc aminte că noi două am hotărât că vom avea o relație frumoasă, că vom fi prietene dar că îi sunt în primul rând mămică și că în general acele atitudini promovate de colegii ei nu încurajează o relație armonioasă. În minutul următor își cere iertare și se ajustează (mai mult despre asta în alt blog).
Apoi ne spuneau cum își fac timp pentru ei unu la unu în momentele dificile. Am făcut și noi din asta o valoare și petrecem timp cu fiecare dintre ei în fiecare seară - nu mult, că sunt mulți ;). Am început prin a citi împreună înainte de somn și apoi a avea câteva momente de revizuire a zilei cu bune și rele, pus lucrurile în perspectivă și rugat împreună. Asta facem în FIECARE seară înainte de somn. Atenție, dacă nu faceți asta bine, acest timp va deveni unul de negociere sau de furișare și va prelungi momentul adormirii (și despre asta în alt blog că e unul dintre subiectele mele preferate).
3. Resursele: Cărțile de parenting
Dacă este ceva ce am învățat de tânără este conceptul că dacă vrei să fii bun în ORICE domeniu trebuie să mergi pe căile bătătorite de cei buni înaintea ta. Știam că în orice domeniu în care vrei să crești e nevoie de un mentor și am hotărât că și cărțile de Parenting îmi vor fi mentori.
Primele cărți de Parenting le-am citit când am aflat că sunt însărcinată cu Melanie (prima fetiță).
În general mergeam pe recomandări de la familii pe care le apreciam și admiram pentru că altfel se poate crea o confuzie nemaipomenită în capul nostru, atât de multă și variată e informația. Iubind atât de mult cărțile și știind că “leaders are readers” (liderii citesc) asta a fost o non-negociabilă la noi de la început.
Deci astea au fost cele trei moduri în care am hotărât ce e important pentru noi și familia noastră:
Dragi părinți, nu vă propuneți să le știți și să le faceți pe toate bine. Unele lucruri vor fi importante doar pentru voi, iar altele pentru cultura și contextul în care trăiți. Stabiliți non-negociabilele și treceți toate deciziile prin filtrul lor.
Permiteți-vă greșeli și fiți fermi în lucrurile care vor deveni cultura familiei voastre. Vă promit că ai voștri copiii, dacă simt iubire, respect și înțelegere vor fi mândri de tot ceea ce vă definește pe VOI ca părinți.
Cu cele trei “esențiale” de mai sus am reușit să creștem copii cu voință și opinii proprii, respectuoși (majoritatea timpului :)) responsabili, glumeți, orientați pe soluții (nu probleme), cititori de invidiat, gazde bune pentru prieteni, muncitori (participă zilnic la îngrijirea casei) și mai ales cu inimă BUNĂ.
Vă iubesc! Aveți încredere în voi.
PS: În seara asta ne uităm împreună la o emisiune despre gătit. Lecții peste lecții și FUN! Popcorn-ul și focul în șemineu ne însoțesc, bine-nțeles!