În weekend-ul trecut am decis să plecăm ca și familie într-un mini-concediu bine meritat, după o perioadă foarte aglomerată de lucru. Vineri am așteptat să vină copiii de la școală, am împachetat fiecare câte un rucsac și ne-am pus pe drum. Aveam de condus doar 2 ore înspre Lancaster, Pennsylvania - un loc plin de istorie, ferme și cai, spectacole de musical, shopping, parcuri de distracții, restaurante care mai de care și lista poate continua. E un loc de vizitat, ce mai!
Știți voi imaginea aceea de concediu perfect născut în mintea fiecărei mame? Ei așa eram și eu decisă că va fi… dar nu a ieșit chiar așa! Ajungem imediat și acolo.
Ce s-a întâmplat a fost rezultatul planificării din scurt și mai ales a pregătirii sărăcăcioase a copiilor.
De obicei îi pregătim un timp îndelungat și le comunicăm:
În fine, acest blog nu este unul de “dat mare”, ci mai degrabă pentru a expune câteva situații tensionate și modul în care am ales să le gestionez, așa din scurt.
Am ajuns în Lancaster mult după ora cinei și am reușit să facem o rezervare târzie la un restaurant cu “față de masă” cum zic americanii... deci așa, mai de fițe (prin asta se înțelege că cei mici trebuie să vorbească în șoaptă și să se comporte civilizat pentru a nu-i deranja pe ceilalți). Spre surprinderea noastră, au reușit! Doar că mâncarea nu era exact pe placul lor așa că mami a trebuit să aibe cu ei o discuție despre fibrele din legume care acționeză ca și perie pentru tubul digestiv și o curăță :). A mai urmat discuția aia cu “Nu mâncăm decât dacă ne este foame” și “Pâinea albă tot zahăr e”. Aș zice că nu a fost un început strălucit, mai ales că, după ce am ajuns la hotel, deja se văitau de dureri de burtică și a trebuit să scormonim în geanta cu uleiuri (bine că ne sunt mereu aproape).
Apoi a venit partea cu “Mami nu poate dormi în camera cu pruncii, că se trezește la fiecare trosnit de pat sau foșnit de cearceaf”. Nu glumesc :). Așa că a urmat o noapte albă pentru mama, ceea ce a contribuit la drama zilei următoare. Pe lângă asta, mezinul s-a trezit muuult prea devreme (în timp ce mami se tot chinuia să țină încă ochii închiși, că nu era nici 6 și era chipurile în vacanță) și a vorbit non-stop o ora întreagă despre faptul că nu mai poate să doarmă, că toți ar trebui să fim în picioare și să ne începem o dată ziua! Dar cu mama înainte de cafea nu se prea poate vorbi! Timp de o oră m-am abținut cu greu să nu arunc cu ceva în el.
A venit apoi vremea trezirii cu un soț binevoitor, dispus să iasă pe hol în pijama după ceașca de cafea care să o mai îmblânzească pe mami :). Copiii erau super voioși că pot să iasă de sub cearceafurile ce miroseau a hotel și să meargă la “un alt mic dejun cu junk food”. Mama a încercat tare să se abțină dar văzând cum cârnații, șunca și clătitele erau oferite tuturor pe tăvi mari, se mușca de limbă cu greu, amintindu-și că acest ravagiu e doar temporar. Ne-am certat puțin și bine-nțeles că boticurile s-au schimonosit când le-am zis că trebuie să aleagă între clătite și brioșe :). Ambele păreau să fie din cutii, cu toate “otrăvurile” de rigoare și știam exact cum urma să-i afecteze.
Apoi am purces înspre parcul de distracții. Oare de ce îi zice așa? Sunt cozi interminabile, copii plictisiți care trăiesc pentru cele 30-45 de secunde de fun în montagne-russe. Iar când mai ai și copii cu vârste atât de diferite ca ai mei... succes în a-i mulțumi pe toți! Toată ziua am simțit că am negociat pentru fericirea lor temporară și pentru ca eu și tati să nu ne pierdem mințile.
Am reușit să fugim mai peste tot cu ei și să ajungem spre seară și la fabrica de ciocolată. Acolo ne-am transformat în meșteri creatori ai propriului baton de ciocolată și am petrecut minute luuungi la design-ul ambalajului.
Apoi am mers la un alt restaurant, de data asta mai prietenos cu copiii și cu lecții mai puțin intense de anatomie și nutriție :). De data asta, ocupația de baza a fost coloratul în timp ce așteptam mâncarea și recunoașterea faptului că “mâncarea lu’ mama e cea mai bună”. Vă zic eu că ieșirile astea sunt bune la ceva!
Ne-am dus înspre hotel obosiți, sătui de ciocolată și carbohidrați și a început bătălia: “Cine folosește primul baia?”, “De ce ai lăsat papucii în ușă ca să mă împiedic de ei?”, “Cine în ce pat doarme?”, etc. Nu am urlat decât de câteva ori, promit! Înainte de stingerea luminii i-am reamintit lui Jayden (“cu blândețe”, se-nțelege :)): “Mâine dimineață NU te vei trezi cu noaptea în cap ori nu răspund de acțiunile mele”! :)
Duminică a fost ziua cea mai încercată. Au fost dezamăgiți când mama a zis nu brioșelor (de data asta au auzit direct din gura chelneriței că veneau din cutie), am pus condiții gen “întâi ouăle și apoi carbohidrații” și am respirat ușurată când mi-am dat seama că pe seară vom fi în patul nostru, cu ale noastre.
Dormitul târziu și mâncatul în oraș ne-a costat comportamentul de altfel decent al copiilor noștri. Am pornit să ne plimbăm cu mașina printre ogoarele lucrate de familiile Amish. Am luat străduțe mici la rând, când mi-a venit ideea să propun un joc: “Ce-ar fi dacă ne-am pierde printre străduțele mici din aceste sate? La fiecare intersecție unul dintre voi, pe rând, veți alege stânga, dreapta sau înainte.” Eu eram cuprinsă de bucuria necunoscutului, surprizelor și de simplitatea modului de trai al acestui grup de oameni. Nu a durat mult până când copiii (unii dintre ei) au început să-și piardă interesul și să-și ascundă nasul într-o carte. Kate și Julia erau prinse de joc, mai ales că muzica era dată la maxim și ele cântau în timp ce ne “pierdeam”. Cu Jayden am reușit să negociez cumva mai ales când m-a implorat să termine capitolul pe care-l citea pentru că ajunsese într-o situație de suspans. I-am zis: ”Îmi dai 20 de minute de uitat pe geam, îți dau 20 de minute de citit.” A fost de acord.
Cu Meli a fost ceva mai greu de negociat. Era și ea pierdută într-o carte. După ce am rugat-o repetat să își dea jos căștile și să fie cu noi, Julia a “îndrăznit” să o pârască și și-a auzit un “Te urăsc” șuierat cu mânie. Sau cel puțin așa i s-a părut ei că aude.
M-am înverzit de furie și am scăpat repede pe gură o pedeapsă pe măsură și anume că nu va călca în magazinul de păpuși preferat - unul aflat cu exclusivitate în această zonă, cu păpuși făcute de mână, unicat și cu etaje întregi de “ținute” care mai de care mai creative (de la ștrampi, chiloți, rochii, haine de iarnă, umbrele, accesorii de înot, perii de păr… până la living-uri și dormitoare asortate). I-am zis că nu poate intra în magazinul la care avea acces o dată pe an sau mai rar. Imediat ce am rostit pedeapsa mi-a părut rău, dar știam că nu pot să îmi calc cuvântul dacă doream să am succes pe viitor cu disciplinarea. A urmat o serie de priviri și cuvinte mânioase până când, văzând că nu se calmează, i-am spus (și acesta a fost momentul meu de glorie): “Meli, este ok să alegi să ai o zi nasoală. Tare mi-aș dori să alegi să fii cu noi. Nu pot să te oblig să faci ceva, însă nu îți voi permite ca prin starea ta să ne influențezi nouă ziua și vacanța. Așadar, dacă alegi să fii bosumflată, fă-o asumat și doar pentru tine”, am încheiat eu pe un ton ferm.
Câteva minute mai târziu, Meli a revenit apologetică spunând că nu i-a zis “te urăsc” Juliei, ci “urăsc asta” (abandonul cărții dragi în schimbul uitatului pe geam cuplat cu stânga/dreapta/înainte.) Era cuvântul uneia împotriva celeilalte, așa că le-am ținut o altă prelegere despre cum “Nimeni nu te va iubi vreodată mai mult decât familia/sora ta, deci păstrează cu sfințenie această relație”. A trebuit să “anulez” pedeapsa ce nu mai era bazată pe realitate (cel puțin una demonstrabilă). M-am scos, ce să mai! După ce ne-am mai pierdut nițel am lăsat GPS-ul să ne ducă la magazinul de păpuși unde am petrecut o oră bună.
Înapoi în mașină și la restaurant pentru prânz, când am auzit din nou fetele spunându-și una alteia: “Ești enervantă”. Fac o paranteză să spun că asta nu e tipic copiilor mei și că îmi confirmă încă o dată cât de importante sunt pentru copii rutina, somnul, alimentația, etc. La afirmația “Ești enervantă” le-am spus că doar de ele depinde ce le enervează sau nu și că nu e ok să numească pe cineva enervant. În schimb pot numi acțiunile care îi necăjesc (foarte specific) și îi pot face conștienți pe frații/surorile lor de influența acestora asupra stării lor. Oamenii răspund bine în general la afirmații de genul: ”Când faci/spui asta… mă simt….” sau “Aș aprecia tare dacă…”. A funcționat rapid și am stins un alt foc.
Următorul nu a întârziat însă să apară. “Mami, avem voie să ne jucăm pe tablete în drum spre casă?” Întrebarea a venit de la Jayden, după câteva ore de shopping, când singura pauză pe care mami și tati au avut-o a fost într-o librărie, în timp ce copiii s-au pierdut iar în cărți.
I-am reamintit lui Jayden că pe tablete au voie doar vineri seara și sâmbătă. Știam că singura excepție de la regulă erau călătoriile și eram obosită după 3 zile lungi pe drumuri cu 4 copii. Bărbatu’ era concentrat la a ne păstra în siguranță pe drum. A început apoi negocierea… deși ei știu că, dacă insistă, răspunsul e un NU definitiv. Așa că i-am spus: “După ce ne conectăm nițel și povestim de-ale drumului cu Pink în radio, aveți voie pe ipad 40 de minute din drumul de 2 ore și jumătate.” A acceptat și am stabilit împreună la ce oră expiră cele 40 de minute. Acum, cunoscându-i pe ai mei, le-am dat un reminder la 10, respectiv 5 minute. Le-am spus că abia aștept să interacționez cu ei prin muzică și vorbă. A încercat nițel Jayden să mai negocieze, dar de fiecare dată răspunsul a fost ferm și calm: ”Nu” sau “Dacă mai insiști pierzi drepturile la electronice pentru toată săptămâna următoare”. Copiii mei știu că mereu mă țin de cuvânt, oricât de greu ar fi sau cât de mult aș empatiza cu situația lor. De multe ori le spun chiar: “Îmi pare atât de rău că nu te-ai putut abține și a trebuit să suporți consecințele. Te iubesc mult.”
De ce vă spun toate astea? Ca să vă arăt că suntem o familie normală, cu ale noastre “belele” care pot fi însă ținute sub control cu câteva soluții simple:
Noi ca familie am decis că cele mai grave consecințe vor fi atunci când rănesc (pe ei înșiși, pe altcineva sau orice fel de proprietate), mint și sfidează. Le-am considerat cele mai importante. Am știut că nu putem crea prea multe seturi de consecințe pentru că nu le vor ține minte. Dar pentru acestea trei aveau regulile scrise pe un magnet de frigider.
Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de-a lungul timpului (și a multor situații similare) a fost să mă detașez de drama care e în desfășurare, să respir adânc, să îmi aduc aminte că nu e despre mine și parenting-ul meu, să nu uit că “kids will be kids”, că “zilele sunt lungi dar anii scurți”, să cer ajutor și să stau mereu, dar mereu pe poziții.
Ce pățanii aveți voi când mergeți în concedii? Tare mult aș vrea să știu!
Vă îmbrățișez cu drag,
Carmen