Am un prieten bun. Îl cheamă Florin. Soția lui, Florina este una dintre cele mai bune prietene ale mele și asistenta mea de business.
Florin este un artist talentat care iubește România din toată inima. Este sensibil și muncitor dar uneori confuz vis a vis de următorul pas, deși dorința de a da valoare României e adânc dăltuită în el (așa-i că te regăsești în povestea lui?)
Într-o zi povesteam despre dorința lui de a vedea ARTELE înfluențându-ne cultura într-un mod pozitiv. În acest context el ne-a redat o conversație cu un mare artist român (Da, îl știți, însă nu avem permisiunea să-i menționăm numele așa că va rămâne anonim). În timp ce vorbeau, acest artist care influența mii de oameni prin arta lui, din pasiune și dorința de a fi relevant l-a întrebat: “Pentru ce îți iau foc chiloții, Florin? Pentru ce îți ard izmenele?”
BUM!
Imediat m-am pus în… papucii lui Florin: “Pentru ce îți ard izmenele, Carmen?” Cum aș fi putut să fac altceva?
Am luat o pauză să respir (că mă lăsase fără respirație întrebarea), după care am lăsat amintirile să mă năpădească.
Prima amintire a fost aceea pe care v-am povestit-o deja, pe când aveam 11 ani - REVOLUȚIA din ’89 când auzeam bărbați înalți și vânjoși cerșind ajutor de la EI (oricine ar fi ei - vezi bloguri mai vechi). Iar eu nu voiam decât să strig la ei și să le strig cât de mari și vânjoși și capabili îi vedeam eu.
A doua se întâmpla când aveam 22 ani (abia împliniți) și am purces spre America la o școală elite de leadership. Acolo, o domnișoară dintr-o țară mai “civilizată” decât a noastră, de profesie asistentă medicală, a “îndrăznit” să zică cu voce tare că “și ea a fost implicată în a duce ajutoare în România după revoluție că deh… ăia nu aveau nimic”. Vreau să vă imaginați o scenă cu un bulldog sărind la beregata unui câine mai mare dar cuminte. Da, soțul meu a trebuit să mă țină cu forța. Sunt sigură că Sandra (ăsta era numele ei) a învățat să fie mai sensibilă pe viitor cu astfel de afirmații.
A treia experiență am trăit-o în Germania. O vizitam pe sora mea care locuia acolo de ceva vreme. Eram într-un magazin, admirând doar, fără a fi neapărat decisă să cumpăr ceva. Locuiam deja în Statele Unite de ceva timp însă accentul meu trăda originea est-europeană. Doamna de la casă m-a întrebat de unde sunt. Când am zis cu emfază că sunt din România am observat ceva ce îmi va fi catalist toată viața. A început să se comporte că și cum în următorul moment aveam să fur ceva. Vă mărturisesc că în viața mea nu furasem nimic, decât poate flori sălbatice dar și acelea cu remușcări… așa sunt eu.
Vai, cât a durut acel moment. Dar m-a îndârjit și mai tare (strâng și acum dinți.)
E duminică după-amiază în timp ce scriu și Florin se nimerește că este aici, vizitându-ne din România.
Se mai nimerește că tocmai de curând m-am întors din Dusseldorf (Germania iar :)) unde am trăit a patra experiență marcantă. Eram cu niște prieteni dragi la o terasă când veșnică întrebare a venit: “De unde sunteți?” Când am zis “România”, chelnerul nostru (deasemena dintr-o țară din Europa de Est) a întors pagina meniului nostru înspre opțiunile mai ieftine. Prietenii mei au fost amuzați de reacția mea… la mine însă a fost un deja vu. M-am făcut mai înaltă în scaun și am comandat ce aveau mai scump în meniu. N-am vrut să par arogantă, dar nu am putut să nu mă aprind… din nou :). De când aveam 12 ani mi-am dorit din toată inima să contribui la a reda demnitatea românilor și României. Și am făcut asta în diferite forme, în diferite sezoane din viața mea (nu neapărat prin ceea ce comand la restaurant :) ). O fac și acum împreună cu visătorii și luptătorii din echipa mea de business.
Câteva seri mai târziu aveam să fim sărbătoriți ca una dintre echipele cu cel mai mare succes în doTERRA, compania cu care lucrez. Îmi aduc aminte de promisiunea cu care am deschis piața din România: “Cum ar fi dacă am pune România pe harta doTERRA?” Și de atunci asta facem și încă la scară mare!
Pentru ce-mi iau foc izmenele? Sper că e clar:
- Să văd românii asumându-și responsabilitatea pentru țara lor (fără să aștepte asta de la politicieni). Uneori aud voci răutăcioase care îmi spun: “Ce îți pasă ție de pe tronul tău american? Ce știi tu?” Vreau să vă aduc aminte că am stat 14 ani în România cu viza de US și că am venit aici doar pentru că era “rândul meu” în căsnicie. Inima mea e tot cu voi, de aceea vin la 2-3 luni în România. Nu, nu am nici o dorință să mă implic în politică (vă promit), însă vreau să vă arăt cum o fată din Bîrlad a reușit, cu un mindset corect și obiceiuri sănătoase, să trăiască la maxim pentru ea și să influențeze mii de vieți în bine.
- Să văd românii alegând BINELE de dragul demnității lor nu pentru că “trebe” sau pentru că alții văd sau aud. De curând am fost în NYC și am vrut să arunc un șervețel la gunoi și a căzut jos. Cineva a strigat: “Lasă-l!” la care eu am zis: ”Nu pot.” Trebuie să fiu consecventă cu ceea ce cred și sunt!
- Să văd bărbații împuternicind femeile (îmi doresc tare mult asta pentru româncele mele.) Înainte să mă căsătoresc cu Jerry noi am avut astfel de discuții și am știut că e pentru mine când mi-a zis: “Dacă aș avea nevoie de o femeie de serviciu mi-aș angaja una. Vreau o femeie cu vise și viață proprie.” Și toată viața m-a sprijinit și m-a împins în față.
- Să văd femeile declarându-și cu voce tare visele LUMII întregi și luptând pentru ele cu integritate și intenționalitate. Dragele mele, a fi obosite, timorate, a ne sacrifica pentru alții, deși lăudabil, nu ne slujește. Nu mai fă o virtute din cât de obosită ești, cât de grea e viața ta și cum abia supraviețuiești. Lasă-mă să te ajut să vezi o viață în care, deși nu ușor mereu, tu ești o femeie care nu se victimizează, ci care trăiește și pentru ea și visele ei, e un exemplu de urmat pentru copii și o sursă de inspirație și admirație pentru soțul ei. Victimizarea NU E ATRĂGĂTOARE! NICIODATĂ.
- Să văd femeile abordând mămicitul ca pe o onoare și o responsabilitate nu doar pentru ele ci și pentru societate. NOI, dragele mele purtăm în pântece, pe brațe, la masa de cină… liderii la care mâine se vor uita alții. Nu îi scutiți de durere, dezamăgire, chiar momente grele. Fiți prezente și dați-le resursele necesare pentru a face față vieții. Nu știți cum? Lăsăți-mă să vă ajut. Creșterea copiilor e unul dintre topicurile mele preferate și urmează o serie de bloguri pe tema asta.
Pentru asta trăiesc eu. TU? Ție pentru ce-ți iau foc chiloții? Pentru ce-ți ard izmenele?