Invită parteneri în viziunea ta
De curând m-am întors din Dusseldorf, Germania, unde a avut loc Convenția europeană anuală doTERRA, compania pe care o reprezint cu tot dragul și cu toată dăruirea.
Acolo am sărbătorit împreună ca echipă mai multe succese, dar unul dintre ele mă duce cu gândul în urmă cu patru ani, la prima prezentare de uleiuri esențiale susținută de mine în Tg Mureș (orașul meu de suflet), la puțin timp după înscrierea mea în companie.
Eram proaspăt revenită din Statele Unite, decisă fiind să îmi mut familia definitiv acolo și în plin proces de mutare: închiriere apartament, rămas bun de la viața din România când de fapt nu eram deloc pregătită să o fac, încercând să învăț cum să am și rădăcini și aripi… atât de greu!
Dar să mergem înapoi ÎNCĂ un an, în primăvara anului 2014, când am știut că Dumnezeu mă cheamă să mă dezrădăcinez și să îmi mut familia în țara “tuturor posibilităților.” Soțului meu, american fiind, îi venise rândul să trăiască lângă ai lui, după 14 ani petrecuți împreună (căsătoriți fiind) în România.
Deși știam că acest moment e inevitabil, am suferit mult când i-am spus soțului meu: “Sunt gata.” Erau cuvinte la care el visa de multă vreme dar care pentru mine însemnau separare de “ai mei”. Îmi aduc aminte și acum ezitarea din vocea mea dar știam că, din dragoste pentru el, trebuia făcut acest lucru.
După ce le-am rostit am fost imediat umplută de melancolie. Ce mă apăsa însă cel mai tare era acel sentiment că “nu terminasem ce aveam de făcut” (I am not done yet.) Mai aveam de lucru în România. Și nu simțeam asta ca o povară, ci ca o misiune personală, o dorință născută adânc în mine, încă din copilărie, de a contribui, de a face ceva pentru “neamul meu”. Simt încă puternic acest lucru.
Într-o zi, în tristețea mea, am îndrăznit să îi spun lui Dumnezeu: ”Dacă tot mă iei de acasă, te rog să îmi dai un proiect/business care să mă ducă înapoi cât mai des?”
Habar nu aveam ce ceream. În urma unor unor situații nefericite, doTERRA și-a făcut loc în viața mea, și apoi s-a născut și comunitatea aceasta extraordinară față de care simt o responsabilitate enormă (din dragoste, nu datorie). Și nu doar responsabilitate, ci o îndârjire de a o păstra sănătoasă și în creștere și de a crea o cultură prielnică tuturor celor ce vin înspre noi.
Să revenim la vara anului 2015, la prezentarea de pe Str. Pădurii nr. 2. Îmi adusesem kitul de uleiuri din State, dorind să mă conectez cu câțiva care aveau aceeași viziune ca și mine despre sănătate și mai ales despre empowerment.
Am avut două prezentări de uleiuri esențiale în două zile consecutive, însă mesajul meu a fost același.
Conștientizam că ar fi fost prea mult să le cer oamenilor să se înroleze atunci. Știam că va trebui să mă îngrijesc de ei mai întâi. Daaaa, știam că trebuia să investesc mult, însă… NU AVEAM DE GÂND să accept că românii nu pot.
Că nu pot fi “ca ei”, cei din vest, că nu pot să-și permită uleiuri esențiale de calitate. Că vor lăsa teama și lipsa să dicteze decizia, că vor sta în acel mîndset de “la noi nu se poate.”
Așa că, din drag și de drag de românii mei, am făcut ceva neașteptat până și de către mine. Am început să îi invit într-o viziune care se contura pe măsură ce vorbeam (little did I know).
Am refuzat să accept realitatea că noi, românii, nu vom putea niciodată și am început în mintea mea să creez o realitate în care puteam. Și nu doar atât, o realitate în care vom fi fruntași, lideri și exemplu. Am zis ceva de genul: “Ce ar fi dacă… și multe au urmat după acest dacă însă ceea ce îmi amintesc acum este: “Ce ar fi dacă am pune România pe hartă doTERRA? Cum ar fi dacă am crea o comunitate în care oamenii se simt împuterniciți, curajoși și validați? În care putem să creăm locuri de muncă, să redăm speranța și șansa de antreprenoriat multor femei, mămici care vor să stea acasă cu copiii?”
Scriu acest blog cu lacrimi în ochi. E după-amiază în New Jersey, tocmai am terminat o întâlnire cu echipa mea de lideri din România, inima mi-e plină după Convenție și îmi amintesc…
Acum câteva zile echipa noastră a fost sărbătorită ca și prima echipă Presidential din Europa Centrală și de Est (o da, lacrimile curg șiroaie acum pe obrajii afectați de diferența de fus orar). Mai cântă și Ed Sheeran în caști - nu e corect :).
În seara în care am fost sărbătoriți am stat de vorbă cu CEO-ul companiei, David Sterling. A venit la masa noastră să ne cunoască și să ne întrebe ce facem noi în România (deja auzisem întrebarea asta de câteva zeci de ori în cadrul Convenției, atât eu cât și echipa). I-am zis fără să ezit și plină de dragoste față de oamenii cu care lucrasem din greu, cot la cot: “We showed up more than anyone” (Am lucrat mai mult ca toți).
Înapoi la seara primei prezentări de uleiuri esențiale despre care vă spuneam în introducere: câțiva (puțini la început) m-au crezut pe cuvânt. Au văzut și ei ce vedeam și eu - o Romanie în care oamenii cred în ei, în deciziile lor, în instinctul lor de a face bine, de a crește, de a răspunde pasiunii din inima lor. Au fost puțini, dar EXTRAORDINARI, adevărați #historymakers (cei ce fac istoria).
Ce am făcut eu a fost să îi invit să “vină cu mine”. Nu îmi era clar la ce. Dar invitam cu pasiune, asta mi-era clar.
Nu am vândut un produs, nici o nevoie sau teamă (mulți vând provocând teamă), ci o viziune pe termen lung, dincolo de capacitatea unui singur om de a o vedea împlinindu-se.
Vă amintesc că aveam 10-11 ani când am știut că voi fi o voce pentru “ai mei”. Am luptat din greu pentru pivilegiul de a fi un om de influență - nu neapărat conștient, ci mai degrabă simțind bucuria responsabilității.
Vă mărturisesc că eu sunt om de echipă (#teamplayer). Iubesc (dar IUBESC) oamenii și să lucrez cu ei.
Am învățat că oamenii nu răspund la nevoie, ci la viziune. Viziunea e ceva ce vezi cu ochii sufletului și ai minții dar adesea pare imposibil sau cel puțin greu de făcut singur. INVITĂ ÎN VIZIUNEA TA! Dacă ea nu te înspăimântă, atunci nu e suficient de mare pentru a face loc oamenilor extraordinari.
Am învățat deasemenea că viziunea se pierde ușor (“vision leaks”).
Viziunea nu se deleagă, se comunică constant, cu îndrăzneală. Dacă tu ești cel încredințat de sus cu această viziune, tu ești cel ce o va DUCE până la capăt.
Viziunea te va costa. Am învățat că a comunica viziune necesită curaj și a fi disponibil să “pari din altă lume”, cel puțin pentru o vreme.
Am învățat că nu poți controla reacția oamenilor la viziunea ta “înspăimântătoare”, dar poți alege oamenii care o aud și îți dau feedback.
Adu-ți aminte: visează MARE cu pași mici și invită oameni extraordinari să te însoțească (despre Viziune în detaliu în blogul următor).
Echipei mele: Vă iubesc din toată inima și sper să vă arăt asta în moduri mici și mari. Un lucru promit și stiu sigur: SUNT CU TOATĂ INIMA ALĂTURI DE VOI!