Nu știu cum sunteți voi însă la mine ultimele săptămâni au fost umplute de suferință, introspecție și început de vindecare profundă. Din aia ce te răscolește în adâncul rărunchilor. Vorbeam cu o prietenă bună și mi-a mărturisit că parcă așa e peste tot zilele astea, că parcă “e ceva în aer” ce stârnește întrebări, săpături în inimă și în trecut, parcă să ne facă mai autentici, mai sincroni cu chemarea noastră și mai desăvârșiți. Așa că am decis să scriu. Poate ajută pe cineva, că pe mine sigur mă ajută.
La mine a început cu parosmia post-CeVa (deteriorarea mirosului și mai ales a gustului până în punctul în care nu am mai putut mânca deloc). A fost o pierdere enormă, neașteptată care a născut o grămadă de întrebări: “De ce eu? De ce mie? Eu sunt atât de atentă la tot ce înseamnă sănătatea!” Plus că trecusem destul de ușor prin CeVa și nici anosmia (pierderea mirosului și gustului) nu îmi furase “sucul”.
Se zice că mirosul și gustul te conectează cu lumea din jur și a fost extrem de greu să pierd acea conexiune.
Din cauza mirosului deteriorat (un miros și gust permanent de câine ud amestecat cu cauciuc ars și metal - fără nicio exagerare) nu puteam nici să gătesc. Gătitul cu copiii este partea preferată a zilei mele. Gătitul și servitul mesei bineînțeles. Mă uitam la ei din afară, încercând să mă bucur pentru și cu ei, dar având dificultăți pentru că nu puteam suferi mirosul din farfurii. Până și ei miroaseau a câine ud amestecat cu cauciuc ars și metal. Până și respirația mea, transpirația mea, pielea mea miroseau la fel. Chiar și aerul părea îmbâcsit de aceeași duhoare și afară și înăuntru.
După câteva săptămâni am început să experimentez anxietate, majoritatea născută din ce citeam despre parosmie și anume că nu există tratament, că nu prea se cunoaște cauza și că poate dura de la 2-4 săptămâni până la ani sau chiar permanent.
Nopțile au devenit un prilej de frică pentru că mă trezeam din oră în oră cu atac de panică declanșat de miros și frica permanentizării afecțiunii.
Toate acestea au venit pe un fond emoțional scuturat și au dat năvală puternic în mintea, inima și trupul meu.
Lumea din jur nu observa (ascund extrem de bine suferința) și după ce au aflat (doar o parte ce e drept), mesajul constant era: “Ești puternică, vei trece peste asta.” Toată viața am fost încurajată de acest mesaj, dar de data aceasta efectul nu era același (dragilor, toți cei ce mi-ați spus asta, nu e despre voi, ci despre mine).
Mesajul “Ești puternică!” spus într-o perioadă în care nu mă simțeam deloc așa parcă nu-mi dădea permisiunea să fiu vulnerabilă, să-mi fie frică, să sufăr.
Unul dintre terapeuții mei (am câțiva în perioada asta) m-a întrebat: “Carmen, când e ultima oară când tu ți-ai permis să fii slabă?”. Nu am știut să-i răspund. Într-un târziu i-am răspuns: “Acum vreau. Și vreau să pot.”
Apoi am început căutarea în mine. Toate terapiile astea răscoleau lucruri pe care le credeam rezolvate. Am scris mult. Tot ce mi-am putut aduce aminte din copilăria pe care voiam să o uit. Am plâns mult. Am vorbit mult cu surorile mele și cu câțiva prieteni apropiați (vă știți voi, vă iubesc). Am “angajat” oameni spirituali în proces și am purces spre vindecare.
“Deși este important să ne cunoaștem și să ne înțelegem pe noi înșine, există un aspect infinit mai important pentru a avea o viață împlinită: să ne iubim pe noi înșine.” (Brene Brown)
Aceasta este călătoria în care mă găsesc acum. Văd o cale lungă pentru că de data asta nu mă voi grăbi. În trecut m-am grăbit pentru că venea val după val înspre mine și dacă nu mă ridicam repede aș fi fost luată de unul. De ce dorința de a mă ridica? Sigur nu e de la mine și doar pentru mine. Poate scriu puțin prematur însă o fac conștientă fiind de puterea Lui care este în mine și promisiunile pe care le-am auzit recent, deși mă închistasem temporar.
Oamenii sunt în suferință și încă multă. Nu toți o conștientizează. Ne creăm mecanisme de supraviețuire și adesea trăim amorțiți, evitanți, anxioși, grăbiți, fără pic de iubire de sine. A fost dură această realizare vis a vis de mine. Învăț lecții grele în perioada asta și pe măsură ce fac asta vreau să le împărtășesc cu voi. Iată câteva învățături din perioada asta:
Sunt în proces de vindecare și scriitura ajută. Ieri am mâncat prima cină cu familia: paste cu chiftele. Nu, nu a fost cea mai sănătoasă masă dar am celebrat cu toții. Continui să mă hidratez habotnic, să iau suplimente de cea mai bună calitate, să-mi antrenez simțul mirosului cu uleiuri esențiale (Lemon, Rose, Clove, Eucalyptus) și să mă uit la viață cu încredere. Continui cu terapia, cu vizitarea trecutului, cu proiectele care îi ajută pe oameni și abia aștept să cresc mare! Ce bucurie va fi atunci!
Din furnalul suferinței,
Carmen