Acum câțiva ani am învățat prin cel mai dureros mod posibil cât de mult rău pot face bârfa, critica și văicăreala.
Eram însărcinată cu cel de-al patrulea copil și conduceam o echipă internațională. În ceea ce ne privea, credeam că facem o treabă bună. Și eu și soțul meu lucram part time astfel încât fiecare să-și trăiască visurile iar copiii noștri (toți mici, sub 7 ani) să nu simtă lipsa noastră în viața lor. Alesesem un ritm mai domol profesional tocmai din acest motiv.
S-a întâmplat că sarcina numărul 4 a fost cu probleme - povestea este excelentă și promit să v-o spun într-o zi, pe îndelete - și am fost nevoită să stau în pat săptămâni bune. Uneori și bucuria de a-mi vedea copiii îmi producea contracții periculoase. A fost greu și trist dar aveam mulți prieteni care se rugau pentru noi, pe mama care venea de la Hunedoara la Tg Mureș să ne ajute, cât de des putea și credința că Dumnezeu iubește acea viață tânără mai mult decât am fi putut noi să o facem.
În această perioadă dificilă soțul meu a trebuit să stea mult mai mult acasă cu copiii și să se îngrijească atât de ei cât și de mine.
Pe mine mă știți deja că sunt neobosită în alergarea mea! Ispita de a mă da jos din pat era mare dar știam că orice încăpățânare mă putea costa viața lui Katie, din moment ce sfârșisem deja la spital de câteva ori cu naștere iminentă. Deci am decis să stau cumințică.
În mod natural, implicarea noastră și activitatea în fundația la care lucram au scăzut. Oamenii au început să fie descurajați și cred că am fi putut face față descurajării și unei perioade mai grele dacă una dintre persoanele din staff nu ar fi început să se plângă, pe rând, la ceilalți membri ai echipei. Plângerile ei erau justificate: nu sunt aici, nu oferă sprijin, suntem singuri… dar erau orientate greșit. Și sentimentele ei erau justificate: se simțea singură, nesprijinită și fără lideri.
Ceilalți simțeau același lucru dar se străduiau din răsputeri să ne susțină cum puteau. Majoritatea erau oameni tineri, necăsătoriți, din USA, Germania, Nigeria, Congo și România. Fizic nu puteau face mult pentru noi dar măcar nu făceau rău criticând, bârfind și văicărindu-se.
În cele 7 săptămâni în care a trebuit să stau la pat, această persoană despre care v-am povestit a ajuns la toți membrii echipei și a distrus totul. Cu excepția prietenilor noștri cei mai buni care erau intimi cu situația noastră, unul câte unul, toți ceilalți din echipă au fost convinși că nu eram lideri buni și au început, pe rând, să plece.
Înainte să împărtășesc lecțiile dureros învățate, voi spune că acea persoană și-a învățat propriile lecții. Am povestit și ne-am iertat reciproc, dar răul a fost făcut. Câteva luni mai târziu eu și soțul meu a trebuit să luăm de la capăt construcția unei echipe pentru o fundație internațională, cu 4 copii mici, dintre care unul nou născut. (Katie, apropos, a venit pe lume la 37 de săptămâni, perfect sănătoasă și e cea care mă face să râd în fiecare zi. E sassy și cu atitudine, deșteaptă, cu simțul umorului la pătrat și o inimă cât marea. Azi, în timp ce luam cina, mi-a împărtășit cât de mândră este de ea că a fost singura care a observat și s-a dus la asistenta școlii cu o fetiță care a fost rănită destul de urât în timp ce se jucau.)
De atunci, din 2007, eu interzic orice tentativă de BÂRFĂ, VĂICĂREALĂ ȘI CRITICĂ în familia mea și în comunitățile conduse sau influențate de mine. Iată de ce (și nu e din cărți :)):
Părințesc în același fel. Copiii mei știu că dacă ți s-a dat să vezi/observi/simți ceva greșit/negativ/insuficient atunci asta înseamnă că ți s-a dat să vezi și soluția. Îi ajut mereu să vadă că văicărelile nu schimbă niciodată nimic în bine, (exact, mămico care mă citești, nu-i lăsa să câștige prin văicăreli) ci mai degrabă agravează starea de nedreptate pe care o simt iar bârfa e o insultă adusă însuși lui Dumnezeu, creatorul vieții.
În schimb am învățat și practicat recunoștința. Reflectorul trebuie să fie pe lecțiile pe care avem nevoie să ni le însușim și pe binecuvântările pe care le trăim. E important să conștientizăm faptul că ceea ce credem despre orice situație sau persoană ne va genera anumite stări (iar aceste credințe le putem gestiona mai bine decât emoțiile simțite atunci când dăm frâu liber gândirii). Mai ales, am învățat că recunoștința este catalizatorul bucuriei.
Săptămâna asta celebrăm recunoștința în anumite părți ale lumii și vreau, prin acest blog, să vă pot oferi acest dar extraordinar al recunoștinței asumate! E o alegere așa cum sunt și văicăreala, bârfa sau critica.
Eu am decis la un moment dat că voi oferi fiecărei persoane prezumția nevinovăției. Îmi slujește enorm acest lucru pentru că nu-mi mai asum și nu mă mai învinovățesc sau încarc cu alegerile celorlalți vis a vis de mine. Ceea ce cred și simt ei față de mine este strict despre ei. Treaba mea este să mă asigur în fiecare zi că pot pune capul pe pernă împăcată cu mine, cu ce am făcut, gândit și simțit.
Așadar, iubiților, lăsați bârfa, critica și văicăreala pe mâna celor care aleg să trăiască fără consecințe pozitive și împovărați de acțiunile lor!
Iar noi ceilalți, să purcedem cu recunoștință la a schimba vieți și a transforma comunități, așa imperfecți cum suntem.
Happy Thanksgiving!!!
C.